E o seară de început de decembrie, rece și cețoasă. Frigul îți pătrunde prin oase. Strângi mai tare haina pe tine și grăbești pasul. Cerul e plin de stele - semn că la noapte va fi ger năpraznic, cum se zice din bătrâni. Mergi pe drumul luminat aproape numai de stele, care seamănă mult cu cel din satul copilăriei tale și privești în jur la casele din ale căror coșuri iese un abur ca din lampa lui Aladin. Semn bun, semn că încă mai este cineva acasă. 

 Te gândești la bunicii care te înveleau de noapte bună cu povești, la lumina lemnului ce trosnea pe foc. Pentru mulți dintre noi, asta însemna acasă: o casă cu pridvor sau tindă, cu tufe de trandafiri, un Grivei și miros de cald în sobă.

 Timpul a trecut peste noi și totul s-a schimbat. Ce a rămas, însă, sunt bunicii, care așteaptă cuminți și acum un semn că - pentru cineva din lumea asta mare - ei mai există încă. În luna decembrie curățăm coșurile de fum și facem provizii de lemne pentru 50 de bunici din satele uitate de lume de lângă Onești, din județul Bacău.